Pep Guardiola, ingandurat in timpul meciului Villarreal - Barcelona 0-0
FC Barcelona pare sa atinga in acest sezon pragul de suportabilitate in fotbal. Atat din partea adversarilor cat si din partea propriilor jucatori.
S-a discutat mult despre aceasta echipa a Barcelonei. A fost analizata si reanalizata, intoarsa pe toate fetele, disecata, predata, descusuta, piratata si inca o data analizata. Fara insa a putea fi contracarata cu adevarat, cu exceptia unor sincope la fel de aleatorii ca si directiile sprintului lui Messi pentru adversarii sai. Insa in acest inceput de an, fie ca ne place sau nu, lumea fotbalului arata cu degetul tremurand primele semne de uzura ale unei echipe fantastice. Aceste semne se traduc in cele 7 puncte care ne despart de locul 1, cand a mai ramas de disputat jumatate de campionat.
Asta inseamna ca unul dintre cele mai importante obiective pentru FC Barcelona, titlul de campioana nationala, este pe cale sa fie abandonat. Desi inca nimic nu este sigur, consensul mediatic si al specialistilor pare sa adere la ideea ca nu se mai poate intoarce o astfel de diferenta si, in consecinta, pentru a doua oara in era Guardiola, un obiectiv major este ratat, dupa eliminarea in fata Interului in Liga Campionilor in aprilie 2010.
Aura de superioritate pe care echipa blaugrana a impus-o asupra planetei fotbal i-a facut pe multi sa caute, cu o precizie milimetrica, orice semn, prevestire sau indiciu care sa prefateze declinul. Caderea. Finalul unui ciclu, criza si depresiunea. Aceste fenomene ciclice, extrem de naturale, care se manifesta in toate faldurile sociale, politice sau personale apar si in sport, avand darul sa pregateasca temelia viitoarelor progrese. Asa a aparut echipa lui Guardiola, dupa ce ciclul imaginat si pus in practica de Rijkaard a ajuns la un final si rezultatele si jocul echipei simteau nevoia unei schimbari. Asa se va intampla si cu echipa prezenta, va exista un moment in care lucrurile se vor precipita spre o noua schimbare.
Acest moment, in ciuda sperantelor celor care nu iubesc acest club sau a celor plictisiti de dominatia balugrana, nu a venit insa. Nu a venit, pentru ca o adevarata criza inseamna ceva mai mult decat cateva egaluri in deplasare. Daca ar fi sa ne incredem in acest indicator, 99% din echipele din Europa sunt in criza in fiecare an. Nici pierdera campionatului, desi o noutate in era Guardiola, nu ar reprezenta primul trofeu pierdut de Pep (a mai ratat doua cupe ale Spaniei) si nici macar primul obiectiv major (Liga Campionilor editia 2009-2010). O criza adevarata inseamna un tipar de joc care se degradeaza vizibil, in toate competitiile, pe termen scurt, apoi pe termen mediu si in final devine regula. In schimb, nu a trecut nici macar o luna de la cele doua victorii legate de pe Bernabeu, ambele obtinute in contextul in care adversarul porneste un gol avans, apoi este egalat si infrant. De doua ori, intre cele doua victorii strecurandu-se lectia de la Yokohama. In acelasi timp, pe teren propriu, Barcelona realizeaza constant cele mai mari scoruri din campionat (pana de curand avand un golaveraj de-a dreptul ridicol de 38-0) si probabil ca weekend-ul viitor vom asista la o alta manita. Calitatea ramane deci nealterata, victoriile in fata rivalului istoric sunt la fel, daca nu chiar mai clare decat in trecut (cel putin ca dominare a jocului), echipa este calificata in semifinalele Cupei Regelui si virtual in sferturile de finala ale Ligii Campionilor, iar filosofia de joc a ramas aceeasi.
In acest context insa, principalul pericol vine din interior, mai precis de la jucatorii-cheie ai echipei. Si acest pericol are legatura cu motivatia si plictisul. Cum sa motivezi in esenta aceiasi jucatori sa castige iar si iar aceleasi trofee? As numi aceasta dilema Sindromul Federer. Asa cum Maestrul elvetian abordeaza aceasta ultima faza a carierei sale cu o anumita relaxare si melancolie insuflata de enormul palmaras pe care il are deja, pierzand trofee si meciuri in care este evident jucatorul mai complet, dar mai putin flamand, asa si unele cadre ale echipei noastre au tendinta sa priveasca inapoi spre muntele de premii, odihnind acceleratia pentru cateva fractiuni de secunda. Iar aceste fractiuni de secunda conteaza cand din penumbra pandeste o intreaga hoarda de lupi flamanzi.
Este un proces normal, explicabil si uman. Este limita de suportabilitate pe care o simt niste jucatori care au deja totul. Limita de suportabilitate a succesului. Nu are legatura cu lipsa de forma, cu calitatea jocului, cu degradarea filosofiei de joc.
Dar exista cineva pentru care chiar si aceste clipe de ragaz, de contemplare umana reprezinta erezii de fond. Cineva care a schimbat fundamnetal felul in care vom privi de acum incolo succesul in fotbal. Cineva care, chiar acum cand scriu aceste randuri, sta aplecat peste materiale de studiu si pregateste raspunsul. Pentru Pep nu exista clipe de ragaz.
Limita de suportabilitate poate sa mai astepte. In lumea lui Pep, care tinde sa devina lumea noastra a tuturor, ai dreptul sa castigi de mai multe ori. De cate ori vrei. Si el vrea.
