Fost coleg cu Eberechi Eze la Queens Park Rangers pe vremea când acesta era adolescent, Nedum Onuoha (astăzi analist tv) face pentru ESPN o analiză a traseului fotbalistic întortocheat al noului jucător al lui Arsenal, revenit la clubul copilăriei, de unde a fost pus pe liber la vârsta de 13 ani. Textul original poate fi găsit AICI.
Transferul lui Eberechi Eze, în valoare de 67,5 milioane de lire sterline, de la Crystal Palace la Arsenal, este un exemplu perfect al faptului că o carieră în fotbal nu urmează întotdeauna un traseu liniar.
Internaționalul englez de 27 de ani se întoarce acum la clubul copilăriei sale, acolo de unde a fost pus pe liber la vârsta de 13 ani, ceea ce ulterior s-a întâmplat și la Fulham, Reading și centrele de juniori ale lui Millwall. A reușit ceea ce visează majoritatea fotbaliștilor profesioniști, chiar dacă a ajuns acolo pe un drum neconvențional. Să fii respins de un club nu este nimic nou, fie că ai 17-18 ani sau chiar 25. Face parte din joc. Ceea ce contează cu adevărat este modul în care reacționezi.
Am fost căpitanul lui Eze la Queens Park Rangers când a venit pe Loftus Road ca adolescent, în 2016, și ne-am dat seama imediat că este un jucător aparte. Eu și câțiva alți jucători cu experiență în Premier League – printre care fostul căpitan al lui Wolverhampton Wanderers, Karl Henry, și fundașul James Perch – am remarcat atunci cât de diferit și special era stilul său.
Nu puteai aborda un duel cu el cu jumătate de măsură, pentru că riscai să fii ridiculizat imediat. Pe atunci eram în Championship, iar Eze era probabil unul dintre primii jucători ai lui QPR capabili să influențeze aproape singur desfășurarea unui meci. Era foarte tânăr și, evident, mai avea lucruri de perfecționat, atât în jocul cu mingea, cât și fără ea, dar talentul era evident.
Totuși, nu acesta era lucrul care îl făcea cu adevărat diferit.
Ca să punem lucrurile în perspectivă, fiecare jucător care trece printr-o academie de Premier League are talent. Dar, dincolo de talent, trebuie să înțelegi cum să relaționezi cu antrenorii, cum să interacționezi cu colegii, cum să contribui pe teren dincolo de simpla ta abilitate.
Ceea ce îl făcea pe Eze special la o vârstă atât de fragedă era faptul că era un tip sincer, modest, care iubea cu adevărat fotbalul. Nu avea niciodată probleme de atitudine. Pentru el dezvoltarea însemna să înțeleagă nivelul de profesionalism necesar pentru a fi constant eficient. Și, pe măsură ce trecea timpul, vedeai cum voia să învețe în fiecare zi, să facă mai mult, să-și perfecționeze jocul. Era o plăcere să joci alături de el, pentru că își dorea pur și simplu să fie cel mai bun.
Fotbalul este universului lui, fie că îl joacă, îl privește sau își susține colegii. Chiar și după ce a devenit titular la QPR, lucru petrecut după un scurt împrumut în League Two, la Wycombe Wanderers în 2017, încă mergea să urmărească meciurile echipelor U18 și U20. Voia să fie acolo. Această atitudine l-a făcut extrem de ușor de antrenat și ghidat. Mulți tineri au talent, dar unii devin preocupați doar de propria persoană și cred că li se cuvine totul (mai multe titularizări, contracte noi), dar realitatea rar confirmă aceste așteptări.
Nu și Eze. Chiar și acum îl poți lua deoparte și discuta orice cu el. Și, deși acum are o altă perspectivă, după ce a atins niveluri la care alții nu ajung, în continuare vrea să asculte. Apreciază că îți pasă, că vrei să îl ajuți și este dornic să învețe și să se perfecționeze. În ciuda tuturor realizărilor sale, știe că poate fi și mai bun.
Acest lucru era evident când Eze a plecat de la QPR la Crystal Palace în 2020, făcând pasul spre Premier League. Pe Selhurst Park a fost pregătit de Roy Hodgson, un antrenor extrem de meticulos în ceea ce privește modul în care vrea să joace echipele lui, atât în faza ofensivă, cât și defensivă. Nici atunci Eze nu a considerat că „a reușit deja”. Din multe puncte de vedere, trecerea la Palace, în Premier League, a fost un salt mai mare decât trecerea de la juniori la profesioniști.
A existat o perioadă de adaptare, cum există mereu, iar Eze a trebuit să revină după o accidentare gravă la tendonul lui Ahile, la începutul perioadei sale la Palace. Dar atitudinea pozitivă și încrederea au ieșit din nou la iveală.
Ca și în academie, simplul talent nu este suficient ca să reușești în Premier League; totul ține de detalii. Pentru Eze, fiecare zi era o ocazie de a învăța. Era ca un burete, gata să absoarbă tot ce putea de la cei care reușiseră înaintea lui. De la antrenori, la staff-ul de pregătire fizică și până la orele suplimentare la sala de forță, se implica total. Să joace la cel mai înalt nivel era tot ce își dorea și știa că nu poate reuși singur. S-a bazat pe cei din jurul lui.
Atunci părea deja o stea, iar cu timpul a devenit și mai mult decât atât. Asta îl face pe Eze diferit. Nu are ego, ci doar o dragoste sinceră pentru fotbal și respect pentru colegi. Nu mă înțelege greșit, va face orice este nevoie ca echipa sa să câștige, dar, în sufletul lui, vrea doar mingea la picior și să joace fotbalul așa cum trebuie.
Există și o mare doză de modestie. Când am vorbit cu el pe gazonul de pe Wembley după ce a marcat golul victoriei împotriva lui Manchester City aducând astfel lui Crystal Palace Cupa Angliei (primul trofeu major din istoria clubului), nu și-a pierdut capul. Să fie acolo, să joace pentru toți acei fani și să trăiască acel moment, mi-a spus că tot ce simțea era un imens sentiment de mândrie: „Palace. Am reușit!”, a spus el. „Am reușit!”. A fost un rezumat perfect al felului său de a fi, pentru că, deși putea să privească înapoi la propria poveste, nu voia ca totul să fie despre el.
Pentru mine și pentru toți cei care am fost colegi cu Eze la QPR, nu este nicio surpriză că a ajuns la cel mai înalt nivel. Și, mai important, nu vei găsi pe nimeni de la cluburile prin care a trecut care să nu fie extrem de fericit pentru el acum, că s-a întors la Arsenal. Este ceva pentru care a muncit din greu, ceva ce simțim cu toții că merită pe deplin. Și știe că ce e mai bun încă urmează.
