După înfrângerea la scor din Manchester Derby (Manchester City – Manchester United 3-0), The Telegraph face o radiografie a sistemului de joc preferat de Ruben Amorim, cu trei fundași centrali, și îl suprapune peste realitatea lotului din acest moment pe Old Trafford, cu exemple practice și explicații ale lucrurilor care nu funcționează.
Adversarul lui Ruben Amorim din derby-ul Manchesterului, Pep Guardiola, a descris cândva sistemele de joc drept simple „numere de telefon”, dar rareori un antrenor a fost atât de definit de un sistem precum cel al lui United.
Înfrângerea cu 3-0 de duminică de pe Etihad a ridicat mai multe întrebări despre organizarea lui United, utilizarea lui Bruno Fernandes și un mijloc subdimensionat.
Mason Mount jucând ca wing-back stânga împotriva lui Grimsby Town a reprezentat un alt punct scăzut și a fost prezentat drept dovadă că Amorim este prea dogmatic în angajamentul său față de sistemul 3-4-2-1.
O perspectivă critică ar fi că Amorim confundă o așezare în teren, care nu are o semnificație intrinsecă, cu o filozofie. Replica ar fi că sistemul său este, de fapt, doar un cadru în care jucătorii pot să facă rotații și să interpreteze jocul după propria viziune.
Indiferent de asta, United continuă să caute răspunsuri. De aceea echilibrul și consistența se dovedesc atât de greu de obținut.
Echilibrarea controlului cu pericolul ofensiv
United a marcat mai puține goluri decât West Ham United și Wolverhampton Wanderers în Premier League sezonul trecut, iar doar cele trei echipe retrogradate au înscris mai puțin în meciurile de pe teren propriu.
Schimbarea acestei situații dezastruoase a fost o urgență în vară, cu peste 200 de milioane de lire cheltuite pe Matheus Cunha, Bryan Mbeumo și Benjamin Šeško, cu toții jucători de atac.
Au existat semne încurajatoare că United își alimentează noile achiziții cu mingi jucate devreme. Pasele diagonale de pe stânga spre dreapta către Mbeumo au fost o caracteristică, mai ales în înfrângerea din prima etapă cu Arsenal.
Înaintea meciului cu City, nicio echipă nu reușise mai multe „atacuri directe” decât cele opt ale lui United. (Ca paranteză, City era în coada acestui top cu… zero).
Opta definește atacurile directe astfel: „Numărul de secvențe din faze de joc deschis care încep în jumătatea proprie, au cel puțin 50% din mișcare orientată spre poarta adversă și se încheie cu un șut sau cu o atingere în careul advers”.
Comparativ cu celelalte membre ale „big six”, United a jucat până acum cel mai mare procent de pase lungi. Nu există neapărat o corelație între această statistică și obiective: Bournemouth speră să atace locurile europene și conduce detașat clasamentul cu 17,2%, spulberând-o pe Tottenham Hotspur chiar pe terenul acesteia.
Totuși, acest lucru ridică două întrebări pentru Amorim: cum atacă United defensivele adânci atunci când nu există spațiu pentru a juca direct și cum evită să se transforme într-un meci de tip „baschet”? Perioade de timp din repriza a doua contra lui Burnley s-au încadrat în această categorie.
Sezonul trecut, Amorim a vorbit despre nevoia de un control superior. În sistemul său au apărut câteva particularități interesante atunci când United își construiește posesia din apărare, cea mai remarcabilă fiind poziția fundașului central din zona centrală. Aici, împotriva lui Arsenal, Matthijs de Ligt se află într-o zonă de mijlocaș central.
Construcția lui United a fost destul de eficientă împotriva unui pressing dezorganizat al lui Arsenal, dar acest artificiu a părut neconvingător în majoritatea meciurilor în care a fost încercat sub Amorim.
Împotriva lui City, United a încercat din nou să profite de mingi trimise rapid în spatele apărării și de schimbări de direcție spre flancuri. Aceste acțiuni au adus puține rezultate, iar centrările lui United au fost în mare parte imprecise. Incluzând cornere și lovituri libere, au avut 23 de mingi trimise din zone laterale, dintre care doar șase au fost reușite.
Povara pe cei doi mijlocași
„Știm cum se apără și știm că le place să strângă din linia de cinci fundași”, a spus Marco Silva, antrenorul lui Fulham, după remiza de luna trecută cu United. „Iar dacă nu le oferi jucători pe care să îi blocheze din linia de cinci, poți crea superioritate numerică la mijloc. Știm că joacă doar cu doi în centru. Am încercat să supraîncărcăm cu cei trei ai noștri, plus Alex [Iwobi]. Atât de simplu a fost.”
Indiferent dacă vrei să te referi la așezarea lui United ca 3-4-3, 3-4-2-1, 3-2-5 în atac, 5-2-3 la pressing sau 5-4-1 la apărare joasă, o constantă rămâne: joacă doar cu doi mijlocași centrali.
Aceștia sunt supuși unei presiuni imense, iar faptul că nu s-au adus alți jucători care să ofere mai multă siguranță tehnică și factor fizic înseamnă că problemele de anul trecut persistă. Bruno Fernandes și Kobbie Mainoo au calități tehnice, dar nu suficientă rezistență fizică; Casemiro și Manuel Ugarte aduc efort, dar fiecare atingere pare o corvoadă.
Organizarea lui United este în special vulnerabilă în două faze de joc. Prima, atunci când linia de cinci fundași este împinsă adânc de un trident ofensiv advers, lăsând perechea de mijlocași să acopere toată lățimea terenului în față. Acoperirea schimbărilor de joc împotriva unei echipe cu un aripă și un fundaș lateral pe fiecare flanc poate fi o muncă epuizantă. Așa cum a explicat Silva, adversarii pot avea și jucători care coboară din apărare sau se eliberează în spațiile din jurul celor doi mijlocași.
A doua, atunci când United presează sus, iar linia lor de atac cu trei este depășită, ceea ce îi lasă pe cei doi mijlocași într-o situație imposibilă. Să preseze jucătorul cu mingea și să lase liber între linii, bazându-se pe o ieșire a unui fundaș? Sau să se retragă și să lase mijlocașul advers să avanseze nestingherit?
În acest exemplu contra lui Fulham, mingea jucată dincolo de linia de trei a lui United către Sander Berge declanșează deplasarea lui Iwobi din banda stângă într-o poziție de „număr 10”. Casemiro nu poate nici să-l urmărească pe Iwobi, nici să pună suficientă presiune pe minge, iar Fulham trece de linia de mijloc a lui United dintr-o singură pasă. În afara cadrului, fundașul stânga Antonee Robinson urcă și el, ceea ce înseamnă că un front de patru blochează linia de cinci a lui United. Așa se creează superioritatea de trei contra doi a lui Silva.
Împotriva lui Arsenal, United a reușit inițial să-și împingă adversarii înapoi până la portar. Totuși, încercând să păstreze pressingul om la om la minge, cu Fernandes urmărindu-l pe Martin Ødegaard, se observă prăpastia care s-a deschis între portughez și Casemiro.
Ceea ce ar fi putut fi o situație de pressing profitabilă este neutralizată de William Saliba, care trimite o pasă direct la picioarele vârfului Viktor Gyökeres, acesta obținând o lovitură liberă la centrul terenului și eliberând presiunea.
Primul gol al lui City din derby a fost un exemplu clasic al problemelor pe care adversarii le pot crea lui United în spațiile dintre mijlocașii lor centrali. Fie că a fost instinctiv, fie o mișcare gândită de Guardiola, extrema stângă obișnuită a lui City, Jeremy Doku, a coborât într-o poziție atipică de mijlocaș ofensiv, ușor centru-dreapta. În mod normal, Doku ar fi rămas lateral pe partea opusă.
Poziția sa a însemnat că City a avut tridentul de mijlocași – Rodri, Phil Foden, Tijjani Reijnders – plus Doku în proximitate. Poziția mai avansată a lui Reijnders făcut ca Luke Shaw să fie prins între doi adversari – Reijnders și Doku – și astfel nu a mai putut ieși să îl preseze pe cel din urmă. Rodri l-a găsit pe Doku, care a avut spațiu să se întoarcă și să pătrundă cu mingea în careu.
Dilema Fernandes
Încă din momentul numirii lui Amorim, modul în care îl va folosi pe Fernandes a fost un punct de interes. În cea mai mare parte a timpului său pe Old Trafford, talismanul lui United a fost un „număr 10” clasic, cu libertatea de a se mișca pe tot terenul, căutând pase decisive și șuturi spectaculoase.
Însă, în sistemul lui Amorim nu există un „număr 10” tradițional, ci doi interiori ofensivi care operează în spatele vârfului. Într-o prestație excelentă pe Anfield sezonul trecut, Fernandes a arătat că poate să exceleze în rolul de atacant interior stânga.
Totuși, odată cu investițiile lui United în Cunha și Mbeumo vara aceasta, acele poziții par deja acoperite atunci când tot lotul este valid.
Amorim l-a retras pe Fernandes într-un rol mai adânc la mijloc. Acesta poate fi, de altfel, unul din motivele pentru care United se află în frunte la capitolul „atacuri directe”: un jucător cu viziunea și gama de pase a lui Fernandes poate lansa rapid echipa din propria jumătate.
Heat map-ul lui Fernandes din acest sezon, comparativ cu ultimele trei campanii de Premier League, arată că, pentru prima dată, zona cu cele mai multe atingeri este în propria jumătate.
Totuși, Fernandes nu este un mijlocaș central natural fără posesie, ceea ce scoate și mai mult în evidență lipsurile partenerilor săi. Poate că un Carlos Baleba ar ajuta, dar United ar avea nevoie de doi Carlos Baleba.
În derby-ul cu Manchester City, Amorim l-a împins în cele din urmă pe Fernandes într-o poziție mai avansată, după intrările lui Casemiro și Kobbie Mainoo.
Wing-backs neproductivi
Amorim ar putea afirma, pe bună dreptate, că așezarea ofensivă a lui United nu diferă foarte mult, pozițional, de cea a multor echipe de top din Europa care pornesc cu o linie de patru fundași, dar se transformă într-un 3-2-5. Umplerea celor „cinci culoare de atac” a devenit o obișnuință.
Diferența, bineînțeles, este că acele echipe folosesc atacanți pe laturile extreme ale liniei de cinci. Amorim, în schimb, le cere de obicei fundașilor laterali să urce. De aceea, sistemele nu sunt întotdeauna decisive; două echipe pot arăta identic pozițional, dar să fie complet diferite datorită calității individuale a jucătorilor.
În peste 30 de ani de Premier League, doar două echipe au câștigat titlul cu un sistem de bază cu trei fundași centrali și wing-backs. Acestea au fost Blackburn Rovers în 1994-95, cu Jason Wilcox și Stuart Ripley livrând centrări pentru Alan Shearer și Chris Sutton, și Chelsea condus de Antonio Conte în 2016-17.
Pe partea dreaptă, Conte a transformat o aripă naturală, Victor Moses. Marcos Alonso a contribuit cu goluri și era un executant bun de lovituri libere, iar cei doi au încheiat sezonul cu un total combinat de 14 goluri și pase decisive.
Privind la nivelul celor cinci mari campionate europene, echipele care au câștigat titlul cu un sistem similar celui al lui Amorim sugerează că wing-backs ar trebui să producă împreună între 15 și 20 de goluri și assist-uri. Juventus din 2015-16, mai orientată spre fedensivă, a fost excepția. Campioana din 2023-24 a Portugaliei, Sporting, a fost, desigur, echipa lui Amorim.
Sezonul trecut, Diogo Dalot, Luke Shaw, Patrick Dorgu și Noussair Mazraoui au produs doar patru goluri și pase decisive împreună.
O soluție vehiculată este utilizarea lui Amad Diallo, care a încheiat sezonul trecut cu opt goluri și șase assist-uri în Premier League, ca wing-back dreapta. Parteneriatul său cu Mbeumo ar putea fi periculos, dar ar oferi el suficientă siguranță defensivă împotriva unor adversari mai puternici?
Cu City, Amorim i-a folosit pe Dorgu și Mazraoui, iar cel din urmă a fost în special ineficient în plan ofensiv. Este, prin formație, un fundaș lateral clasic și integrarea sa în structura lui Amorim pare stângace.
Aceiași fundași și problema portarului
United se bazează pe același grup defensiv, cu Lisandro Martínez aproape de revenire. Leny Yoro a fost o rază de speranță, iar United are nevoie de mai mulți fundași de calibrul său.
Cele mai bune două echipe din țară, Liverpool și Arsenal, au fundași care pot acoperi spații mari și se pot descurca în dueluri unu la unu. Asta le permite să joace marcaj om la om sus pe teren și să strângă rândurile. Sunt De Ligt, Harry Maguire, Shaw și Martínez la fel de buni să facă asta? Argentinianul nu duce lipsă de agresivitate, dar nu este cel mai mobil.
Acest aspect este cu atât mai important într-un 3-4-3 cu doar doi mijlocași centrali. Pentru a combate superioritatea numerică la mijloc, fundașii centrali trebuie să fie dispuși să își urmeze omul în linia mediană și să rămână foarte aproape. Când Thomas Tuchel a folosit acest sistem pentru a câștiga Liga Campionilor cu Chelsea, Antonio Rüdiger a fost excepțional la acest capitol. United nu are suficientă viteză sau dominanță pentru a replica acest lucru.
Subiectul fundașilor care „se reped” la adversar a fost o temă în interviul lui Fernandes de după derby-ul cu Manchester City, când a intrat într-un nivel surprinzător de detaliu tactic.
„Trebuie să fim mai curajoși cu presiunea totală în unu la unu”, a spus căpitanul lui United. „City își asumă acest risc împotriva noastră, trebuie să facem și noi la fel. Am încercat să îl presez pe Rodri, pentru că obiectivul mijlocașilor este ca unul să îl marcheze pe Rodri, unul dintre fundași pe Foden. În prima fază, îi pot acoperi pe amândoi, dar Leny [Yoro] urcă, așa că merg mai mult pe Rodri. Iar Leny s-a retras și, din cauza unei lipse de comunicare, am ajuns să oferim prea mult spațiu pe teren. Când ieșim la pressing, trebuie să ne asumăm mai multe riscuri și să fim mai curajoși cu ultima linie”.
Situația portarului nu necesită prea multă analiză, cu André Onana plecat în Turcia și Altay Bayindir capabil să dea o pasă bună într-un minut și să gafeze grav în următorul. Bayindir a fost aproape să fie deposedat de Haaland chiar în careul mic. Noul venit, Senne Lammens, va primi cu siguranță șansa sa.
