John Obi Mikel își spune cu cuvintele lui povestea, într-un material pentru revista FourFourTwo și postul tv DAZN, începând cu istoria anecdotică a numelui cu care avea să intre în istorie, bătălia aprigă dintre Manchester United și Chelsea pentru a-i obține semnătura, întâlnirea secretă cu Jose Mourinho la care a ajuns după o cursă ca în filme în care a schimbat mai multe mașini pentru a i se pierde urma, întâlnirea cu Sir Alex Ferguson, finala de Champions League pierdută împotriva lui United și, ulterior, gloria europeană din 2012 după o finală cu Bayern în care el însuși spune că a jucat „extraordinar”.
Povestea numelui și explozia în fotbalul internațional la Campionatul Mondial Under-17 din Finlanda
Cu două ore înainte să joc pentru Nigeria la Campionatul Mondial Under-17 din Finlanda, în 2003, au sosit echipamentele noastre. Așteptasem ca numele noastre să fie imprimate pe spate, iar când au venit am deschis imediat cutiile. Am văzut că pe al meu scria „Mikel”. Am zis: „Ce?! Ce-i asta?”. Ar fi trebuit să scrie „Michael”, care era numele meu. Mi s-a spus că a fost o greșeală. I-am întrebat dacă se poate schimba, dar mi-au spus: „Nu avem timp, trebuie să mergem la meci, îmi pare rău, va trebui să-l porți așa”. L-am purtat și am avut un turneu excelent, așa că m-am gândit: „Bine, o să-l păstrez!”. Și așa mi-a rămas numele până astăzi.
Aveam 16 ani, iar acel turneu Under-17 a fost momentul meu de afirmare, ocazia mea de a mă face cunoscut lumii. Pentru că am avut un turneu extraordinar, au început zvonurile. Toată lumea auzise de acest puști-minune numit Mikel. Toți agenții și toate cluburile au început să mă caute. Un agent a apărut chiar în hotelul echipei și întreba pe toată lumea: „Unde e băiatul ăsta?”.
Federația nigeriană de fotbal le spusese deja agenților de pază de la hotel: „Dacă cineva întreabă de el, spuneți că nu știți, nu dați numărul camerei”. Agentul avea o servietă plină cu bani, cam 50.000 de lire sterline, și mi-a spus: „Uite, cred că un club olandez mare te vrea acolo, semnează pentru ei și semnează și cu mine”. Aveam doar 16 ani, iar toate aceste lucruri nebunești deja se întâmplau.
În acea perioadă, eram un mijlocaș ofensiv, un jucător creativ, nu mijlocașul defensiv în care aveam să mă transform mai târziu. Nu vreau să mă laud, dar știam că sunt foarte bun și că, mai devreme sau mai târziu, voi semna cu una dintre marile echipe. Arsenal, Bayern München… multe cluburi erau interesate de mine.
Invitația la Manchester și prima întâlnire cu Sir Alex Ferguson
Foarte curând, am fost invitat la Manchester United. L-am cunoscut pe Sir Alex Ferguson și am rămas acolo, antrenându-mă o lună sau două. Mă antrenam mereu cu prima echipă, niciodată cu academia, deși acolo ar fi trebuit să fiu, dar eram prea bun! Mă antrenam cu Roy Keane, Paul Scholes, Nicky Butt, Ruud van Nistelrooy, Ole Gunnar Solskjær, Diego Forlán, Gary Neville și Rio Ferdinand. Uneori doar îi priveam și observam cum se antrenau. Incredibil. Paul Scholes trimitea pase precise peste tot pe teren, era clasă pură. Aș fi putut să-l privesc toată ziua. Ce jucător!
Când mă antrenam cu ei, Sir Alex mă punea mereu în aceeași echipă cu Roy Keane, ca să am pe cineva care să mă protejeze! După cum se știe, Paul Scholes era cel mai „slab” la tackling: intra tare și „boom!”. Atunci Keano intervenea imediat și îi răspundea, ca să mă apere! Era amuzant. Mi-a plăcut perioada petrecută acolo.
Întoarcerea în Africa, intrarea lui Chelsea pe fir și semnătura cu ManUnited, „smulsă” printr-un șiretlic
Ce s-a întâmplat după aceea e o poveste lungă. Pe atunci, trebuia să ai 18 ani ca să poți semna din Africa. Eu aveam 16, așa că Manchester United s-a gândit: „Bine, îl trimitem acasă pentru două-trei luni, apoi se va întoarce să se mai antreneze alte două luni”. Așa ar fi continuat până găseau o soluție definitivă. M-au trimis înapoi în Nigeria, dar, cât timp eram acasă, Chelsea a aflat unde sunt. Au trimis un agent, care a venit cu un contract și m-a convins să merg acolo în schimb. Roman Abramovici tocmai cumpărase clubul și m-am gândit: „Bine, e pe cale să înceapă o nouă eră la Chelsea”, așa că am mers la probe acolo. Claudio Ranieri a vrut imediat să semnez, dar din nou, nu puteam, pentru că nu aveam 18 ani.
În loc să mă trimită înapoi acasă, cum făcuse Manchester United, Chelsea a aranjat să merg în Norvegia o perioadă și să joc pentru Lyn Oslo. Aveam un apartament acolo, iar Chelsea avea grijă de mine, de familia mea și de prietenii mei.
Aveam trei colegi nigerieni cu mine. Chelsea i-a trimis la Lyn împreună cu mine ca să-mi țină companie, să nu-mi fie dor de casă. Stăteam cu toții în același apartament. Cred că ei știau care era situația, care nu era deloc simplă. Erau jucători foarte buni, dar și-au dat repede seama că Chelsea nu avea de gând să-i semneze pe toți. Poate pe unul sau doi, pe care să-i trimită apoi împrumut.
Ei nu urmau să joace pentru Chelsea, eu eram cel pe care îl voiau. Chelsea voia ca ei doar să-mi țină companie, erau băieți cu care jucasem la naționala Nigeriei Under-20, lângă care crescusem. Sunt și acum prieten cu ei. Chinedu Obasi a jucat ulterior în Germania, dar ceilalți doi, Emmanuel Sarki și Ezekiel Bala, nu au reușit să se impună.
Când am împlinit 18 ani, am jucat un meci pentru Lyn, iar Manchester United a auzit și a trimis un reprezentant în Norvegia. Au venit cu un precontract, de vreo 1,5 milioane de lire sau cam așa ceva. M-au băgat într-o cameră, împreună cu conducerea clubului Lyn, fără niciunul dintre agenții mei, fără un reprezentant, fără niciun apel către familia mea, nimic. Eram doar eu, un copil, stând acolo și semnând un contract. Privind înapoi, știu că nu a fost corect. Ar fi trebuit să existe cineva care să mă sfătuiască; e neobișnuit să se întâmple lucrurile așa.
Totul s-a întâmplat în aceeași zi, în aproximativ o oră sau o oră și jumătate. Imediat ce am semnat contractul, fusese deja organizată o conferință de presă pentru a anunța că m-am alăturat lui Manchester United.
După ce am terminat antrenamentul în ziua aceea, le-am spus celor trei colegi nigerieni ai mei, cei pe care Chelsea îi trimisese acolo să fie cu mine: „Voi puteți merge acasă fără mine”. Nu le-am spus ce urma să se întâmple. Ei stăteau acasă, așteptând să mă întorc, apoi au deschis televizorul și m-au văzut la conferința de presă, purtând tricoul lui Manchester United! Au încercat să mă sune, dar telefonul meu nu mai era, îmi fusese deja luat.
În unele fotografii, se poate vedea pe fața mea ce gândeam în timp ce purtam acel tricou al lui Manchester United la conferința de presă. Stăteam acolo și îmi spuneam: „Ce-ai făcut?”. În clipa aceea am realizat exact ce făcusem: comisesem o greșeală enormă, deși nu realizam cât de mare avea să fie și că va dura aproape doi ani până se va rezolva.
Contraofensiva lui Chelsea și întâlnirea secretă cu Mourinho, în plină interdicție, după o cursă ca în filme
Când cei de la Chelsea a văzut exact ce se întâmplase, au fost furioși. Ei mă trimiseseră în Norvegia, aveau grijă de mine, dar au insistat: „Nu, nu-l lăsăm să plece”. Au trimis și ei un agent la Oslo, și totul s-a transformat într-un adevărat război.
Am fost dus la un hotel de către cei de la Lyn și de către oamenii lui Manchester United, astfel încât nimeni să nu știe unde mă aflam și ca Chelsea să nu afle. Dar Chelsea și agentul meu au aflat unde eram – pe ascuns, agentul meu a venit și m-a scos din hotel, ducându-mă cu primul zbor de dimineață. Am plecat la Londra, iar Chelsea m-a cazat într-un apartament frumos, aproape de stadion. Am stat acolo aproape un an, în timp ce FIFA încerca să rezolve situația mea. Nu au reușit. A intervenit și Federația Engleză de Fotbal.
A fost măgulitor faptul că ambele cluburi mă doreau. Să știu că două dintre cele mai mari cluburi din lume se luptau pentru mine îmi dădea o mare încredere ca jucător. Dar în acel punct, tot ce îmi doream era să joc fotbal, iar situația devenise frustrantă. În fiecare zi mă trezeam și priveam tavanul. Nu aveam voie să merg nicăieri, nu aveam voie să mă antrenez, nu puteam juca pentru nimeni. FIFA spunea că nu am voie să mă apropii de niciun club de fotbal. Nimeni din lumea fotbalului nu avea voie să mă vadă; eram complet singur.
A fost o situație îngrozitoare, părinții și alți membri ai familiei mă sunau plângând. Voiau să mă vadă jucând, iar eu plângeam în fiecare zi pentru că voiam doar să joc fotbal; asta iubeam să fac. Într-un fel, am pierdut un an sau doi din carieră stând acolo, dar a fost din cauza propriei mele greșeli stupide: semnarea acelui contract cu Manchester United în Norvegia. Știam că greșisem.
Între timp, Jose Mourinho devenise antrenorul lui Chelsea, iar în perioada aceea l-am întâlnit, deși nu aveam voie. S-au făcut multe mișcări secrete pentru ca eu să-l pot vedea: am fost luat cu o mașină care m-a dus vreo doi-trei kilometri și m-a lăsat, apoi o altă mașină m-a preluat, m-a dus alți câțiva kilometri și tot așa, până am ajuns la locul secret unde l-am întâlnit pe Mourinho. Am avut o conversație excelentă la prânz, iar el mi-a spus cât de mult își dorea să ajung la club. Atunci am știut că trebuie să joc pentru Chelsea.
Roman Abramovici a spus: „Nu există nicio șansă să-l lăsăm pe băiatul ăsta să plece, îl vreau la club”. Au luptat cu toate forțele ca să mă aducă la Chelsea, dar Manchester United tot nu voia să renunțe. În cele din urmă, când lucrurile tot nu se rezolvau, Sir Alex Ferguson a spus: „Bine, o să am o întâlnire cu băiatul – dați-mi 20 sau 30 de minute cu el și o să rezolv”. Am rămas doar eu și el într-o cameră. Agentul meu era afară și, înainte să intru, mi-a spus: „Uite, o să încerce să te convingă, iar această întâlnire decide ce se întâmplă mai departe, așa că dacă ieși de acolo și ai spus da, înseamnă că ai spus da. Dar, orice ți-ar spune, doar dă din cap și spune nu”. Asta am făcut exact.
Încercarea lui SAF de a-l deturna din drumul spre Chelsea
Stăteam la capătul unei mese lungi, de tipul celor folosite în timpul pandemiei de COVID pentru distanțare socială. Sir Alex îmi spunea: „Ascultă, ce-ți oferă Chelsea? Este vorba de bani? Spune-mi și îți dau mai mult. Toată lumea de la club te vrea, Roy Keane, Scholesy, toți întreabă de tine, pentru că au nevoie de tine, avem nevoie de tine la club. O să te transform în cel mai bun jucător”.
Am ascultat ce-mi spusese agentul meu înainte și nu am zis prea multe. Doar am spus: „Nu, șefule. Îmi pare rău, dar vreau să merg la Chelsea”. A fost foarte greu să-i spui „nu” celui mai mare antrenor din toate timpurile, să stai acolo, față în față cu el, și să-l refuzi. Puțini jucători au spus vreodată „nu” lui Alex Ferguson. Cred că Luis Figo ar putea fi unul dintre aceia. Dar eu îmi doream să merg la Chelsea. Manchester United câștigase deja totul. Eu voiam să merg undeva unde puteam să scriu istorie.
Îl vedeam pe Ferguson cum se înroșea tot mai tare și m-am gândit: „O să primesc celebrul lui «hairdryer treatment»”. Dar nu a fost cazul. După 30-40 de minute, și-a dat seama că nu mă poate convinge, s-a ridicat, și-a luat servieta și a plecat. Cam o săptămână mai târziu, Manchester United a contactat Chelsea și a spus: „Bine, înțelegem, băiatul a fost clar, nu mai vrea să vină la United, dar trebuie să plătiți”. A fost vorba de aproximativ 12 milioane de lire pentru Manchester United și 4 milioane pentru Lyn.
De la roșul în primul meci ca titular la Chelsea, la finala cu ManUnited
În 2006, am debutat pentru Chelsea. A fost incredibil, un moment uriaș pentru mine, deși lucrurile nu au mers cum mi-aș fi dorit la început. La primul meu meci ca titular în Premier League, contra lui Reading, am fost eliminat pentru două cartonașe galbene prostești. Pe atunci eram tânăr și naiv. Am făcut greșeli, întârziam la ședințe. A trebuit să învăț. Mourinho m-a pus repede la punct, cu multe pedepse și amenzi. M-a trimis la academie pentru câteva săptămâni sau o lună, apoi m-a readus la prima echipă când am fost pregătit să înțeleg că eram în liga celor mari. Aici era Chelsea Football Club, nu mai eram în Nigeria sau la Lyn Oslo. A trebuit să învăț cultura clubului, iar oameni ca John Terry, Didier Drogba și Mourinho îți arătau exact unde îți e locul.
La finalul acelui sezon, am jucat în prima finală de Cupa Angliei disputată pe noul Wembley. Contra lui Manchester United. Am făcut un meci extraordinar. Am jucat împotriva unor jucători ca Paul Scholes și am dominat partida. A fost o zi specială, pentru că am participat la faza golului victoriei: am deviat mingea către Didier Drogba, el a pasat lui Frank Lampard, „Lamps” i-a returnat, iar Didier a făcut ce știa mai bine: a marcat în meciurile mari și ne-a adus trofeul. N-aș spune că am vrut să-i „dau peste nas” lui Fergie în ziua aceea, dar a fost plăcut să-l înving! Am văzut pe chipul lui expresia: „Cum de l-am lăsat să plece?”
Un an mai târziu însă, Manchester United ne-a învins în finala Ligii Campionilor, la Moscova. Eram pe bancă și am fost foarte dezamăgit că nu am fost titular și nici nu am intrat pe teren. Stăteam acolo și mă gândeam: „Doamne, ăsta ar fi putut fi primul meu trofeu în Liga Campionilor. Dacă mergeam la Manchester United, acum aș fi fost câștigător al Ligii”. Simțeam că dacă aș fi jucat acel meci, poate rezultatul ar fi fost altul.
Gloria europeană: trofeul Champions League din 2012
Dar am folosit acea dezamăgire ca motivație atunci când am ajuns din nou în finală, în 2012, contra lui Bayern München. În toți acei ani nu am renunțat niciodată. Ca echipă, nu am renunțat, știam că putem câștiga Liga Campionilor. Când am ajuns în finala din 2012, era ultima șansă pentru jucători ca JT, Lamps, Petr Čech și Drogba. Toți urmau să plece curând de la club, așa că era ultima noastră ocazie să le oferim lor, dar și lui Roman Abramovici, acel trofeu. Devenise o adevărată obsesie pentru noi.
Îmi amintesc ședința de echipă din seara de dinaintea finalei. Fiecare jucător a primit un videoclip de la un membru al familiei cu mesaje de încurajare. Mare merit pentru club că a făcut acest lucru, să caute prin lume rudele noastre și să le roage să înregistreze un mesaj video. A fost un moment cu adevărat special. Roberto Di Matteo a făcut o treabă fantastică. După acea întâlnire, am ieșit toți convinși: „Nu există nicio șansă să pierdem mâine”.
Meciul acela a fost cea mai mare scenă a vieții mele. Mă gândeam… „nu știu dacă voi mai juca vreodată într-o finală de Liga Campionilor”. A fost cel mai bun meci al meu în tricoul lui Chelsea, am jucat extraordinar. Până în momentul în care Didier Drogba a marcat golul egalizator, iar apoi penalty-ul decisiv, cred că urma să fiu ales omul meciului. Totul a ținut de cât de mult îmi doream acel trofeu, cât de mult îl doream cu toții. Am fost prima echipă din Londra care a câștigat Liga Campionilor.
Până la urmă, am jucat 372 de meciuri pentru Chelsea, iar relația mea cu fanii a rămas specială. Nu am fost jucătorul care să uimească lumea prin numărul de pase decisive sau goluri, din cauza felului în care se juca pe poziția mea atunci. Pe vremea aceea, un mijlocaș defensiv nu se aventura, ci rămânea mereu acolo, protejând linia de patru din spate. Nu aveam voie să trecem de centrul terenului. Mourinho era pe margine strigând: „Unde te duci?!” Acum îi vezi pe Rodri sau Ryan Gravenberch urcând în atac. Rodri câștigând Balonul de Aur arată cât de mult a evoluat poziția.
Anul trecut, m-am întâlnit cu Sir Alex la finala Ligii Campionilor și am avut o conversație plăcută. L-am salutat, iar el a spus: „Ah, iată-l, pe cel care ne-a scăpat printre degete!” Își amintea totul, dar a spus: „Nu mai sunt supărat pe tine, e de mult trecut”. L-am întrebat: „M-ați iertat, boss?” A zis că da – deși știm cu toții că Fergie nu iartă niciodată!
Am vrut să merg la Chelsea ca să fac parte din istorie. Și am reușit. Ne-am construit propria dinastie, propria istorie. Când eram adolescent, a trebuit să aleg între două cluburi uriașe și nu a fost o decizie ușoară. Am ales Chelsea. Nu am niciun regret.
